Când plantăm o sămânță în pământ, deși este mică, nu spunem despre ea că nu are rădăcini și tulpină. O îngrijim cu drag, o udăm și îi punem tot ce are necesar pentru a crește mare. Când îi răsar primele frunze, nu o privim ca fiind imatură și nici nu-i criticăm mugurii, când apar, pentru că nu sunt deschiși. Privim fascinați procesul și îi oferim plantei toată dragostea și atenția de care are nevoie, în fiecare etapă a vieții sale.
Oare putem face asta și cu copiii noștri?
Ce reprezintă stima de sine?
Stima de sine este rezultatul estimării propriei valori; este o părere realistăși apreciativădespre propria persoană. Realistă înseamnă sinceră și adevărată. Apreciativă înseamnă acceptare față de sine şi sentimente pozitive.
Stima de sine se bazează pe trei componente:
- încrederea în sine ( a acționa fără teama excesivă de eșec și de judecata altuia) și provine în principal din modul de educație transmisă de familie sau de școală
- concepția despre sine(părerea pe care o avem despre noi) și se datorează mediului familial și în special proiectelor pe care părinții le fac pentru copii; uneori copiii sunt împovărați în mod inconștient de către părinți și îndeplinesc ceea ce ei înșiși nu au putut sau nu au știut să realizeze in viața lor
- iubirea de sine(a te respecta indiferent de ceea ce ți s-a întâmplat) ce depinde în mare parte de dragostea pe care a împărtășit-o familia în timpul copilariei și de „hrana afectiva”, care a fost dăruită.
Între cele trei componente ale stimei de sine există legături de interdependentă.
Stima de sine are o dezvoltare stadială, în funcţie de vârstă. Începutul stimei de sine are loc între 6 luni și 3 ani. Conștientizarea sinelui se face în jurul vârstei de 2 ani, prin trecerea de la persoana a III a la persoana I a ( ”Ștefan face treabă” urmat de ” eu fac treabă”)
În jurul vârstei de 3-4 ani începe preocuparea pentru acceptanţa socială, aceasta preocupare având o strânsă legătură cu stima de sine. Între 6-8 ani copii recurg la comparaţii între părinţi: „Mama mea e mai frumoasă ca a ta”. În jurul vârstei de 8 ani, copiii acced la o reprezentare psihică globală despre ei înşişi, fiind capabili să numească anumite caracteristici pe care le posed şi să-şi descrie stările emoţionale. Tot la această vârstă ei percep anumite trăsături invariante, adică înţeleg că rămân la fel de-a lungul diferitelor momente trăite. Între 8-12 ani copilul poate avea frecvente reverii despre filiaţie în cazul copiilor complexaţi de părinţii lor, reverii de cele mai multe ori nevinovate. Totuşi unii din aceşti copii pot deveni mitomani, o mică parte din aceştia ajungând să creadă şi ei minciunile spuse.
Părinții au un rol important în construirea stimei de sine a copiilor. O stimă de sine scăzută în copilărie își pune amprenta asupra personalitații copilului și are o influentă asupra adultului de mai târziu. Un copil căruia i s-a cultivat o stimă de sine pozitivă, se va simți bine în propria piele, va acționa eficient în orice împrejurare și va reuși să facă față dificultăților.
Stima de sine care se formează în perioada adolescenței este strâns legată de stima de sine pe care copilul a avut-o până în acel moment.
La debutul adolescenţei stima de sine scade pentru că autoevaluarea nu mai găseşte aceleaşi puncte de sprijin, iar pentru noile opţiuni este abia în momentul tatonărilor. Interesul este deplasat de la familie la anturajul celor de aceeaşi vârstă. La adolescenţi nivelul stimei de sine rezultă din două judecăţi de evaluare, egale ca importanţă. Prima judecată este aprecierea propriei valori, iar cea de-a doua este estimarea calităţii susţinerii sociale oferite de anturaj. Adolescenții care se simt iubiți si acceptați așa cum sunt, au o mai mare stimă de sine.
Cum putem recunoaște un copil cu stimă de sine scăzută?
Manifestările stimei de sine scăzute la copiii de vârstă școlară se împart în două categorii, în funcție de cele două mecanisme de protejare : mecanismul de protejare prin control excesiv și mecanismul de protejare prin control insuficient.
Copil cu mecanisme de protejare prin control excesiv:
- se dă bătut foarte repede, sau nici măcar nu începe pentru că nu știe să-și repare greșelile
- se plânge de dureri abdominale și/sau greață
Copil cu mecanisme de protejare prin control insuficient:
- agresiv cu răbufniri de furie regulate;
- lăudăros;
- chiulește frecvent de la școală și evită temele deși riscă supărarea părinților;
- neatent la școală în timpul orelor sau când își face temele acasă;
- nu cooperează când este rugat să facă ceva și cere frecvent confirmări sau ajutor;
- întreabă mereu dacă este dorit sau iubit;
- dă vina mereu pe alții pentru greșelile personale;
- distruge bunurile proprii sau bunurile altora.
Cum putem recunoaște un adolescent/adolescentă cu stimă de sine scăzută?
Într-o măsură mai mare sau mai mică, toţi adolescenţii trec printr-o serie de schimbări în comportament şi în atitudine. În schimb, o serie de modificări care persistă sau sunt extrem de drastice, pot constitui semnalul unor probleme.
Un adolescent/adolescentă cu stimă de sine scăzută poate avea:
- pretenții excesive față de el și față de alții;
- pesimism, fatalism;
- o critică extremă față de toate aspectele propriei persoane, putând ajunge până la ură față de propria persoană, urmată de o neglijență totală vis-a-vis de tot ce înseamnă ”eu”;
- un profund complex de inferioritate sau de superioritate, acesta din urmă fiind o masca pentru complexul de inferioritate;
- pierderi sau creşteri semnificative în greutate;
- probleme cu somnul;
- chiuluri repetate de la şcoală
- note proaste;
- discuţii sau glume despre sinucidere;
- tendinţe de izolare;
- semne că fumează, bea sau consumă droguri;
- probleme de comportament la şcoală;
- probleme de încălcare a legii.
Adolescenții cu stimă de sine scăzută sunt incapabili să lege relații apropiate și profunde și se consideră nedemni de iubire; sunt introvertiți, geloși, manipulatori, sensibili la critică. Au schimbări bruște de dispoziție, se implică excesiv sau deloc, se tem de eșec.
Cum se abordează terapeutic stima de sine scăzută la copii?
Stima de sine a copiilor este influențată de relația dintre părinții lor, de iubirea manifestată în familie, de stima de sine a fiecăruia dintre părinți, de interacțiunile cu educatorii, profesorii, de modul de relaționare cu alți copii sau adulți apropiați din familie. Nivelul stimei de sine al copilului va determina dezvoltarea lui afectivă, socială, educațională, sexuală și profesională. Stima de sine scăzută are efecte adverse ce se manifestă pe tot parcursul vieții. Copiii cu o stimă de sine scăzută au o performanță scăzută în viața adultă, nu numai în plan academic, ci și profesional și relațional.
Copiii cu o stimă de sine scăzută trăiesc cu un constant critic interior. De aceea, indicat ar fi, psihoterapeutic vorbind, să se lucreze mai întâi cu părinții, astfel încât ei să-și modifice interacțiunile, atât între ei cât și cu copilul. Dacă această intervenție nu modifică nivelul de suferință al copilului, se solicită și prezența acestuia în terapie.
Abordările psihoterapeutice utile sunt : terapia cognitiv-comportamentală, terapia familiei, terapia prin artă, terapia prin joc de rol. Acestea, fie încearcă să modifice mediul în care trăiește copilul, fie se ocupă direct de dificultățile sale afective și comportamentale.
Terapia familiei presupune tratarea întregii familii și a problemelor existente în interacțiunea membrilor familiei cu copilul. Înțelegerea vieții lăuntrice, atât a copilului cât și a părinților săi este deosebit de importantă.
Ca și acțiuni esențiale, menționam: încetarea conflictelor dintre părinți, crearea unui mediu de siguranță în care copiii să-și poată dezvălui îndoielile și fricile; oglindirea valorii personale a copiilor prin poveștile terapeutice, jocul de rol, arterapia.
A fi părinte este cea mai grea misiune dintre toate. A decide dacă copilul tău necesită sau nu un ajutor specializat nu este un lucru ușor, dar dacă, în ciuda eforturilor tale, comportamentul copilului tău, consideri că este problematic, FĂ-O!
Psihoterapeut RAMONA STANCU
Psihoterapeut Ramona Stancu 